Casa Hierofantului
CASA SPILKA-LINDEN DIN ORAVIŢA sau CASA HIEROFANTULUI
Imobil de locuințe P+1 inclus în ANSAMBLUL URBAN ORAVIȚA monument istoric cod LMI CS-II-a-B-11134, propus spre clasare individuală în Lista Monumentelor Istorice
Strada M. Novac nr. 13
Casa Spilka-Linden din Oraviţa se află la întretăierea străzii Victoriei cu strada Mihai Novac, pe terenul cumpărat la anii 1800 de Karl Spilka şi Abel Rosenberg. După evenimentele anului 1821, aici se stabileşte şi fratele mai mic Iosif Rosenberg, refugiat din Tighina, unde fusese mare hierofant al unei loji în obedienţa Marii Loji „Astreea” din Sankt-Petersburg. Era ginerele baronului Linden iar fiul său avea să fie pictorul care apare semnat pe butaforia pictată şi aplicată pe lungimea decorului ce alcătuia, după reparaţiile din 1837, apoi acelea din 1872-1873, „fruntea scenei” de la Teatrul Vechi.
Pe latura mare şi laturile mici ale balconului geometria îmbinărilor meşterului care a realizat feroneria, desigur la dorinţa proprietarului clădirii, dă aşezarea echerului şi compasului din sugestia criptică a celor trei lumini, la capătul de sus, sub balustradă, a vergelelor balconului. „Citeşte şi luminează”. Numai că în locul literei Arhitectului Suprem, din centrul simbolului, lucrarea detaliilor induce completarea simbolicii masonice ştiute cu reprezentarea literei gama greceşti dacă, privind atent, ai în vedere lecţiunea literei γ.
În Casa Linden-Spilka, din Oraviţa, la etaj, în camera care are şi balconul cu simboluri masonice, au fost găzduiţi poetul Aranyi Janos şi fratele său, locotenent al lui Asboth, învins de austriecii căpitanului Eiszler în lupta desfăşurată la 5 mai 1849 pe Dealul Marila, lângă Oraviţa, când 800 maghiari nu rezistă la 1300 de soldați imperiali conduşi de căpitanul, viitor general, Traian Doda.




CRONOLOGIE
1731 – e finalizată construcția clădirii
1737-1738 – latura din stânga a clădirii e distrusă în perioada războiului austro-turc (încheiat prin pacea de la Belgrad, 1739)
1738 – imobilul e refăcut și compartimentat în două edificii, separate și la cadastru, unul la stradă, azi nr. 15, și unul în spatele curții, azi nr. 13
1739-1799 – locuința familiei August von Linden, baron al imperiului, locțiitorul contelui Kolowrat-Krakowski, însărcinat de împărăteasa Maria Therezia să relanseze activitatea furnalului de la Ciclova Montană (fondat 1718) și să supervizeze intrarea în activitate, la 1746, a furnalului de la Oravița, în preajma Lacului Mare
1800 – terenul e cumpărat de Karl Spilka şi Abel Rosenberg
(După evenimentele anului 1821, aici se stabileşte şi fratele mai mic al acestuia, Iosif Rosenberg, refugiat din Tighina, unde fusese mare hierofant al unei loji în obedienţa Marii Loji Astreea din Sankt-Petersburg. De atunci lumea era obișnuită să numească imobilul „Casa Hierofantului”. El era ginerele baronului Linden iar fiul său va fi pictorul care apare semnat pe butaforia pictată şi aplicată pe lungimea decorului ce alcătuia, după reparaţiile din 1837, apoi acelea din 1872-1873, „fruntea scenei” de la Teatrul Vechi.)
1800 – 1886 – locuințele familiilor Spilka, la nr. 15, și Rosenberg, la nr. 13
1849 – în locuința Spilka, la etaj, în camera de la stradă, care are şi balconul cu simboluri masonice, au fost găzduiţi poetul Aranyi Janos şi fratele său, locotenent al lui Asboth, care cu garda maghiară este bătut de austriecii căpitanului Eiszler, în lupta desfăşurată pe Dealul Marila lângă Oraviţa, la 5 mai 1849, când 800 maghiari nu rezistă la 1300 de imperiali conduşi de căpitanul, viitor general, Traian Doda.
1886 – din acest an, fata mai mare a familiei Spilka se căsătorește cu unul din băieții familiei Becker (familia aceasta locuia în imobilul situat ceva mai jos de intrarea în Casa de Cultură, o casă cu etaj unde locuiește, în stânga, Nikșici, iar în dreapta locuia până acum aproximativ zece ani Cornel Molnar)
1894 – la moartea ultimului vlăstar din familia Rosenberg, Becker reia și proprietatea edificiului din curte, cu coridoare de legătură la parter și la etaj
1894-1922 – imobilul comun e locuit de familia Becker
1922 – pe baza Legii Optanților, după Marea Unire, familia Becker se stabilește în Budapesta, optând pentru cetățenia maghiară
1922-1948 – imobilul e din nou compartimentat și dezmembrat ca numerotări la cadastru, la parterul edificiului cu nr. 15, UDR stabilește activitatea unor birouri ale sale iar în imobilul din curte, la nr. 13, la parter e sediul Camerei de Muncă a județului Caraș, din 1926, la etaj, locuințe de serviciu pentru specialiștii instituției, aceia care nu au domiciliul în Oravița
1948-1951 – ambele imobile, parter și etaj, sunt locuințe de serviciu pentru angajații Consiliului Județean
1951-1968 – locuințe de serviciu pentru angajații conducerii Raionului Oravița, în cadrul Regiunii Banat
1968-1982 – la nr.15, un magazin în cadrul ICSM Oravița, la parter și locuințe, la etaj, iar la nr.13, locuințe
1982-1990 – locuințe, ambele imobile
1990-1999 – la nr. 15 la etaj- locuință, la parter sporadic birou al primăriei locale, alteori bar și magazin mixt, iar la nr. 13 clădire abandonată
1999 – un descendent al familiei Becker, Jozsef Becker, atunci profesor universitar la Facultatea de Geografie din cadrul Universității de Stat „Lorant Eotvos”, a venit din Budapesta – la solicitarea comunității romano-catolice, prin plebanul (parohul) Virgil Fechetă, a Biroului de Urbanism, prin arhitectul Constantin Matei, a primarului Nicolae Boncoi, a farmacistului Nia Petre Chirițescu, atunci președintele Clubului Intelectualului și a mea, vicepreședinte al Clubului și director al Teatrului Vechi – și a semnat un act prin care, cum sună textul, fie că e vorba de imobilul întreg, fie că sunt cele două numerotări cadastrale, familia Becker nu mai are nici o pretenție de revendicare și nu va mai avea vreodată, fiind formulată doar o rugăminte: aceea ca pe fațada clădirii neruinate, cea de la stradă, cu nr. 15, să fie îngăduit filialei UDMR Caraș-Severin să monteze o placă memorială amintind de șederea temporară, la etajul clădirii, a scriitorului maghiar Arany Janos.
extrase din „Un oraș al masoneriei universale” Oravița, Club Mitteleuropa, de I. Bota