Stațiunea Climaterică Marila

În 1870 medicul Moritz Hoffenreich, curant al împărătesei Sissi – Elisabeta de Wittelsbach, soția împăratului Franz Joseph al Austriei, obține drept de folosință a piemontului orăvițean Marila, unde ridică până la 1878 mai multe clădiri, vile, spații utilitare pentru tratamentul bolilor de plămâni, spații de cazare pentru amatorii de cure naturiste, toate acestea formând ceea ce s-a denumit oficial STAȚIUNEA CLIMATERICĂ MARILA. În numele comunității locale şi cu sprijin financiar de la Viena şi Budapesta, medicul ridică clădiri tip pavilion folosite pentru vilegiatură şi ca „sanatoriu alpin”. Lucrările încep în 1870 şi sunt finalizate în vara anului 1871, stabilimentul îndeplinind criteriile unei veritabile staţiuni climaterice, cu denumirea oficială „Höhenkurort Marilla”, şi care mai târziu a devenit „un elegant sanatoriu pentru bolnavii de plămâni”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este m_866322955_n2_33.jpg

După finalizarea șoselei montane Oraviţa-Steierdorf-Anina, în 1847, cu legătură pe Valea Almăjului, ca urmare a operațiunilor de modernizare a traseelor din așa-zisa Ungarie de Sud (cu aproximaţie, Banatul întreg) şi pe baza proiectelor comisiei E. Fenyes, pitorescul Oraviţei şi zonei Marila, aerul curat, ozonat, al regiunii atrag atenţia turiştilor ocazionali dar şi autorităților oficiale ori persoanelor specializate cu preocupări de balneoclimatologie.

Terenul a fost cedat de StEG (acronim pt. Staats Eisenbahn Gesellschaft, complet Kaiserliche und königliche privilegierte österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft, în traducere „Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) iar denumirea păstrată până azi vine de la un Michael Marilla, macedoromân la origine, nepotul baronului de Sina, unul din finanţatorii şi acţionarii StEG la fondare. Pe hărţile zonei, coordonatele indică Marila ca fiind situată la 714 m deasupra nivelului mării, pe platoul Brădet.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este marila_0221_M1-1024x395.jpg

Din perioada 1882-1885, instituţia devine stabiliment pentru tratarea bolilor de plămâni dar şi pentru recuperare medicală, amenajată cu număr mare de paturi şi beneficiind de personal prestigios. Într-o lucrare de specialitate apărută la Viena în 1884, staţiunea Marila este menţionată la capitolul staţiunilor balneare (balneo-climaterice) din Mitteleuropa, fiindcă în preajmă, la Brădişor, e activă o colonie sanatorială particulară. Cu acest prilej se fac mențiuni asupra metodelor terapeutice şi instalaţiilor medicale de care beneficia staţiunea: hidroterapie, inhalaţii, electroterapie, masaje, cure naturiste de struguri şi zer. Până la 1900, Marila avea în jur de 100 de paturi şi un personal de 12 medici curanţi şi alţi 38 de angajaţi auxiliari.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Untitled-71.jpg

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 10403032_1521758734774952_5798047848049801990_n1.jpg

În 1905 a fost editată o broşură dedicată Marilei iar un „prospekt” a fost imprimat conţinând informaţiile furnizate de întemeietorul M. Hoffenreich. Fotografii din epocă reproduc imagini cu parcul, pădurile de conifere, traseele pentru cura homeopatică. Aici a fost adus, în 1901, pentru consult şi tratament, principele Franz Ferdinand, iar în 1903 registrele atestă prezenţa scriitorului Thomas Mann, cercetători în istoria culturală plasând aici motivele inspiraţiei pentru atmosfera romanescă din „Muntele vrăjit”.

Alte menţiuni cu privire la prezenţa unor personalităţi ale vremii, fie la Marila, fie la alte staţiuni orăviţene, înainte de 1918, fac referire la împărăteasa Sissi, la Iosif d’Ester, directorul Institutului Anglican al maicilor din Bucureşti, apropiat al regelui Carol I, la profesorul de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din capitala Vechiului Regat, Carol Fischer.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 505_001_m.jpg

Din păcate, în cursul evenimentelor din iarna şi primăvara anului 1919, vilele de la Marila au fost distruse parţial, într-o perioadă de interregn administrativ, Banatul, evacuat nu fără incidente nefericite de armata austro-ungară şi apoi de cea sârbă, devenind provincie în cadrul României Mari, din 1 Dec. 1918. La hotărârea Consiliului de Administraţie al UDR, inspectorul silvic Edward Worinski preia conducerea lucrărilor de reamenajare a vilelor distruse, între anii 1923-1925. Pavilioanele reparate sunt închiriate unor familii din Timişoara. Medicul Nicolae Belu susţine la Arad, unde se organizase Congresul Medicilor din România, între 18-19 decembrie 1927, ideea reamenajărilor şi a finanţării lucrării de către instituţii guvernamentale.  

(istoric Ionel BOTA)

SANATORIUL TBC MARILA 1937