Sanatoriul TBC Marila
Între obiectivele însemnate ale Ligii Naționale împotriva Tuberculozei în anii 1930 se află și acelea vizând ridicarea unor sanatorii speciale pt TBC în ţară, astfel că în 1936 încep lucrările de construcție concomitent la mai multe sanatorii, respectiv Marila (Caraș), Dobrița (Gorj), Moroieni (Dâmboviţa) şi Turia (Covasna).
Astfel, în 1937 se inaugurează clădirea nouă a sanatoriului de la Marila, amplasată în imediata vecinătate a vechii stațiuni din perioada imperiului, o clădire cu arhitectură tipic modernistă, proiectarea fiind realizată de o echipă de arhitecți și ingineri de specialitate coordonată de prof. dr. arh. Grigore Ionescu, profesor universitar emerit, membru titular al Academiei Române
Noua clădire a primit oficial numele de SANATORIUL MARILA
În bugetul Ministerului Muncii şi Sănătăţii Publice din 1932 sunt 15 milioane şi 25 milioane rentă de stat, Căraşul fiind trecut în Registrul de Operații Financiare-Investiții cu proiecte spitalicești în Oraviţa, Reşiţa, Moldova Nouă şi Bozovici. În 1934, Liga Naţională contra Tuberculozei îşi alege preşedinte pe doctorul G. Costinescu, viitor ministru al sănătății în guvernarea liberală.
La fiecare din aceste edificii au fost aplicate și elemente ținând de situații specifice zonei-la Marila, spre exemplu, clădirea principală are în zona de îmbinare cu structurile și anrocamentele din fundație elemente culisante pe role antiseismice, asemeni clădirilor înalte din Japonia.
Grupul de inițiatori locali, senatorul liberal Virgil Musta, protopop Ortodox de Oraviţa, deputatul liberal Octavian Furlugeanu, prefectul liberal Pavel Liuba, primarul liberal orăviţean medicul Dimitrie Carabaşiu, medicul şef Nicolae Belu, doctorul Ion Ţeicu, Pavel Lazăr, specialişii veterinari A. Perian şi Ştefan Crăiniceanu, cu toții membri în comisia locală de restaurare a stabilimentului, pun bazele noului sanatoriu şi a unui spital județean în Oraviţa. O menţiune aparte se impune acum, în situația în care destule pliante-reclamă adeveresc importanţa locului nu doar pentru tratament ci şi pentru turism şi vilegiatură de sezon. Stabilimentul, aflat o perioadă în proprietatea întreprinzătorului Ştefan Ţunea, era situat „în mijlocul codrilor de brazi”, la o altitudine de 800 m, cu „un izvor cristalin de munte”, masa „e de primul rang, de patru ori pe zi, cina proaspătă, lapte de munte”, pliantul invitând încă din titlul său: „Vizitaţi Staţiunea Climaterică Marila.” Survenind evenimentele celui de-a doilea război mondial, aceste lucrări cunosc întreruperi, fiind reluate după 1943. În același timp cu ridicarea noii clădiri a sanatoriului se finalizează reamenajarea vechilor vile care constituiseră spaţiile utilitare din prima etapă de existenţă a Sanatoriului Marila, până la 1942-1943.
În vara anului 1946 situaţia finalizării lucrărilor la noul edificiu revine competențelor date prin lege Căilor Ferate Române. Între lucrările realizate prin muncă voluntară, în intervalul 1947-1948, se cita conducta Agnita-Botorca şi Ceanul Mare-Cluj dar şi Sanatoriul Marila care, din 1947, intra în administrarea C.F.R.. În 1948, noul sanatoriu reintră în activitate, cu 500 de paturi şi sub direcția medicului Ionel Crăciun, urmat de Ion Ştefănescu, Petru Craioveanu, Gheorghe Vidraşcu, Dumitru Marian. Iar în 1952, inițiativa medicului ftiziolog Virgiliu Golli determină autoritatea sanitară a regiunii Banat să preia şi vilele renovate ale fostei Stațiuni Marila pentru un sanatoriu TBC cu numele Brădișor, numărul de paturi fiind 150. Din 1956 medicul Constantin Burlă preia conducerea spitalului sanatorial, repară vila nr.2, organizează o şcoală şi o creşă pentru copiii angajaților, blocul administrativ, numărul paturilor fiind de 200. În anii ’70 din veacul XX sunt 625 de paturi.
(extrase din MONOGRAFIA ORAȘULUI ORAVIȚA, de Ionel BOTA)
