Calea ferată Oravița-Baziaș

Monument istoric cod LMI CS-II-a-A-10949.01 Porțiunea de cale ferată Baziaș-Oravița

Construită sub conducerea inginerului Bach şi folosind cu începere din 1851 şină laminată la Reşiţa, linia Oraviţa-Baziaş a fost finalizată în 1854, având o lungime de 62,5 km. La 20 august 1854 a început circulaţia trenurilor de marfă, iar la 1 noiembrie 1856 cea a trenurilor de călători.

Traseu prin Iam, Milcoveni, Bârliște, Vrăniuți, Răcășdia, Oravița, conținând 1 viaduct, 7 poduri, 17 podețe.

Cărbunii proveniţi din împrejurimile Aninei erau încărcaţi în portul Baziaş pe vapoarele marilor companii de navigaţie dunărene, dintre care cea mai cunoscută a fost D.D.S.G., înfiinţată în 1829. În 1855 St.E.G. (Staats Eisenbahn Gesellschaft, complet Kaiserliche und königliche privilegierte österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft, în traducere „Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) a preluat linia Oraviţa-Baziaş de la statul austriac, această companie fiind cea care a deschis, un an mai târziu, şi traficul de călători pe același traseu. 

În primii ani, între Oraviţa şi Baziaş circula o singură pereche de trenuri mixte pe zi, după cum reieşea din „Mersul trenurilor mixte pe linia Oraviţa-Baziaş, valabil de la 15 noiembrie 1857”, publicat la 18 aprilie 1858 în ziarul Temesvarer Zeitung. Trenul pleca din Oraviţa la ora 7.00 şi sosea la Baziaş la 10.02. De la Baziaş pleca la 13.30, ajungând înapoi la Oraviţa la ora 16.38. Viteza sa medie era de 20,6 km/oră. Tracţiunea era efectuată la început de către locomotive construite în 1852 de firma Günther din Wiener Neustadt, urmate din 1855 de locomotive produse la fabrica St.E.G. de la Viena, activă din 1840. Printre primele locomotive repartizate depoului Oraviţa s-au aflat nr. 125 RESICZA şi nr. 126 ORAVICZA, preluate de St.E.G. în 1858. 

În decursul timpului, această cale ferată a fost profund marcată de evenimentele politice din partea noastră de Europa. După primul război mondial, când Banatul a fost împărţit între România şi Serbia, un segment de 28 km din totalul de 62,5 a rămas pe teritoriul sârbesc. Circulaţia trenurilor a fost reluată la 15 iulie 1922, însă numai pe sectorul românesc Oraviţa-Iam (26,9 km). La Baziaş se mai putea ajunge, până în 1950, numai pe linia Timişoara-Jebel-Voiteg-Stamora Moraviţa-Vârşeţ-Iasenova-Biserica Albă-Vračev Gaj.

În 1950, datorită conflictului dintre Stalin şi Tito, circulaţia trenurilor pe teritoriul Iugoslaviei a fost sistată, iar porţiunea Baziaş-Socol-(Vračev Gaj) şi Podul Nera-(Iasenova)-Iam au fost desfiinţate.  Din vechea linie au mai rămas doar porţiunile Oraviţa-Iam în România (27 km) şi Vârşeţ-Biserica Albă în Serbia (34 km), cu câte trei perechi de trenuri de călători pe zi. 

Neutilizată aşadar din 1950, monumentala clădire a gării Baziaş a fost demolată după 1960, când se credea că locul respectiv va fi inundat de ridicarea nivelului Dunării odată cu construirea barajului de la Porţile de Fier. Locul vechii gări se află însă acum chiar pe mal, fiind ocupat de cabana „Apus de soare”. În schimb, cea mai mare parte a terasamentului fostei linii între Baziaş şi graniţa cu Serbia a fost inundată de apele fluviului.

(Mircea Rusnac – Cea mai veche cale ferată din România actuală: Oraviţa-Baziaş)