Canal aval lacuri

Monument Istoric cod LMI CS-II-m-A-11169, 1723-1769

Odată cu prelungirea habitatului orăviţean şi fondarea, după 1703, a Oraviţei Montane prin cele 13 familii de colonişti aduşi din Tirol şi Schwaz, au survenit pentru noul administrator al provinciei şi al oraşului, până la finalizarea tratativelor de pace cu otomanii, trei obiective principale: LUCRĂRI DE CONSOLIDARE A TERENULUI PENTRU CONSTRUCŢII, ANALIZAREA POSIBILITĂŢILOR DE CANALIZARE A LOCALITĂŢII ŞI CAPTAREA SURSELOR DE APĂ.

CANALUL DIN AVAL DE LACURI

extrase din „MONOGRAFIA ORAȘULUI ORAVIȚA”, de Ionel BOTA

În 1719 apare ideea de a amenaja prin canalizări, drenări și lucrări de aducţiune partea nouă a oraşului adică Oraviţa Montană, inclusiv proiectul amenajării Lacului Mare, pe baza Ordonanţei Camerei Aulice din Viena. care solicită, între altele, Administraţiei Ţării Banatului cu sediul în Timişoara, să se implice în mod deosebit în „dezvoltarea comerţului şi minelor de la Oraviţa, deosebit de binecuvântate de Dumnezeu”, iar în 1723 Oficiul Superior Minier Montanistic al Banatului, care luase fiinţă în locul mai vechii „Comisii de Instalare a Mineritului”, îşi va muta din nevoi tehnice sediul de la Timişoara în Oraviţa.

Lucrarea de canalizare urmează sistemul obişnuit, în tehnica „aquaeductus”, săpându-se un canal sub oraş, un fel de specus (jgheab) uriaş pe unde să treacă râul dar prin care să se scurgă şi apele pluviale, evitându-se astfel pericolul inundării străzii principale şi a caselor. Sistemul este preluat după modelul amenajărilor edilitare din ţinutul Tirol al Austriei imperiale. În acest an se racordează două trasee principale, dinspre lacul mare şi Forviz până la reductorul de potenţial amenajat sub casa parohului romano-catolic, azi peste drum de clădirea Băncii.

Lucrările edilitare propriu-zise sunt supravegheate de Franz Xaver Wiztofszky (1713-1758), subadministrator al districtului Panciova în 1738, promovat în aceeaşi funcţie pentru districtul Palanka Nouă, în 1739- 1742. De altfel, va reveni între 1744-1749, ca administrator la Panciova, după care trece la districtul Orşova (1749-1751) apoi ajunge în Timişoara (1751-1752). El are o bună colaborare cu „liber baron” Ignacz Kempf (Kämpfen) von Angret, inspectorul cameral al administraţiei imperiale din Banat, între 1731-1734, consilier al Camerei Aulice din 1748 şi referent de specialitate în problemele bănăţene

Oficiul solicită competenţele unui grup de ofiţeri geografi, geodezi şi genişti, coordonaţi de generalul Johann Andreas, conte de Hamilton (mai târziu, guvernator al Banatului) să studieze posibilitatea amenajării lacului (azi „Lacul Mare”). „Lacul Mare” are o suprafaţă de 8,8 ha şi un volum de aproximativ 11.000 mc. Proiectul e realizat de căpitanul Iosif Motsidlovsky, ulterior stabilit aici, în Oraviţa. Barajul şi întreaga operaţiune hidrotehnică la care a participat forţă de muncă locală, sunt finalizate în 1726 şi inaugurate în 1727. 

1724 – administrarea canalelor intră în grija Căpitanatului Minier. Se dezvoltă reţeaua de la casa parohului romano-catolic pe două trasee, spre stânga, fosta strada Victoria până în dreptul bisericii ortodoxe, spre dreapta, pe marginea taluzată a drumului actual, pe sub hotelul „Coroana” al lui Peter Eirich, palatul Hechengarten (casa mai jos de fostul sediu al Protopopiatului Ortodox), Palatul Grivicici (azi casa Zainea), dincolo de fosta Casa Pionierului.

1727-1733 – Lacurile orăviţene sunt prevăzute cu baraje pentru atenuarea undei de viitură dar şi pentru a servi industriilor nou create sau pentru agrementul locuitorilor.

1741 – „Comisia Aulică pentru Problemele Bănăţene, Transilvane şi Ilire” trimite în zonă o delegaţie, în frunte cu preşedintele comisiei contele Ferdinand Kollowrath-Krakowsky, consilier al împărătesei Maria Theresia, pentru a inspecta situaţia comunităţilor din Banatul Montan. Comisia are sediul provizoriu în Oraviţa iar în preajma „Lacului Mare” se fac primele amenajări pentru agrementul elitei iar din 1756 asociaţia Freischützen-Corps îşi efectuează exerciţiile sportive şi militare în preajma lacurilor, având şi un sediu aici. În 1765, Oraviţa şi lacurile sunt menţionate pe harta lui Johann Sax, tipărită la Viena iar din 1769, barajul de la „Lacul Mare” e consolidat prin lucrările conduse de inginerul Karl Alexander Steinlein.

1742 – Printr-o hotărâre a Direcţiei Montanistice, lacurile intră în grija Cooperaţiei Miniere (Grubengewerkschaft). Se continuă reţeaua canalelor pe trei direcţii (până la gura de control (anulată în 1977) de sub CAR pensionari: un traseu stânga, sub strada Mangiuca până la fosta piaţă a sârbilor, dreapta pe sub casele urmând drumul de coborâre din oraş până în dreptul Bisericii Ortodoxe Sfântul Ilie, a treia direcţie fiind mai restrânsă, exact sub mijlocul tramei stradale actuale. La Biserica Ortodoxă Sfântul Ilie cele trei reţele se concentrează în două canale, cel cu debit mare pe lângă mamelonul dealurilor din spatele bisericii, celălalt mai redus ca debit pe sub casele şi drumul de la baza Dealului Spitalului, întrerupt în preajma locuinţei lui Lia Scântei. Până în 1962 cursul nu era întrerupt şi cele două canale intrau în confluenţă înainte de ramificaţia strada Răcăşdiei actuale.

1769 – canalizarea oraşului (e vorba de partea de sus, Oraviţa Montană) e ca şi rezolvată. Operaţiuni de decolmatare, ziduri şi zidiri, boltiri, reabilitări ale malurilor râului ce traversează oraşul, dau aspectul executării unor lucrări serioase, precum în alte oraşe ale imperiului: Graz, Neuer Wienerstadt, Mariazell, Sopron, Cluj, Bistriţa, Suceava, Cernăuţi. În Oraviţa, antreprenorul lucrărilor este Peter Eirich, un personaj interesant, specialist în ridicări de teren dar care, rămas în Oraviţa, intră în afaceri comerciale, întemeind Hotelul şi Restaurantul „Coroana”. La partea de construcţie, Eirich fiind proiectantul, este ajutat de inginerul militar Károlyi Fülöpp.

1770 – memorandumul contelui general Gyulai prevede amenzi drastice pentru neîngrijirea sistemului de canalizare de către oficiali sau persoane particulare.

1775 – Sistemul alimentării cu apă, legat de sistemul canalizării şi modernizarea sa, e obiectiv mai vechi între preocupările edililor. Încă din 1775, Oraviţa este unul din oraşele imperiului modernizat din punctul de vedere al reabilitării aducţiunii ivoarelor din preajmă spre locuinţele cetăţenilor şi al canalizării sub nivelul de locuire. În 1810, conform unui „ordnung berg” al Vienei, sistemul este consolidat în sensul că boltirea se completează pentru zona centrală până în dreptul clădirii care găzduia, în interbelic, cazarma Regimentului 5 Vânători şi Regimentului 19 Infanterie.

1791 – Sediul Direcţiei Superioare Montanistice se mută în Oraviţa şi are în competenţe protejarea canalizării, stabilirea programului periodic de curăţire, aplicarea pedepselor pecuniare pentru cei care murdăresc reţeaua

2 decembrie 1803Wucherpatent stabileşte pedepse cu închisoarea pentru cei care ar atenta la otrăvirea deliberată a apelor canalelor orăviţene şi a lacurilor

1803 – La Viena, se desfăşoară lucrările unei Grenz-Regulierungskommission şi se dă ca exemplu oraşul montanistic Oraviţa pentru buna gospodărire a apelor uzate, a protejării fântânilor cu apă potabilă, a îngrijirii canalelor interioare şi subterane

9 iunie 1804 – Prin Ordonanţa Consiliului de Război, canalizarea oraşului intră în competenţele garnizoanei şi aa Gărzii Civile formată din ofiţeri şi subofiţeri în rezervă

1 noiembrie 1807 – intră în vigoare Constituţia Confiniară pe baza Ordonanţei din 12 iulie 1803 a arhiducelui Carol, Patentei Imperiale din 7 august 1807 şi a Rescriptului din 5 octombrie 1807, despre cursuri de preparare a personalului care ajută la protejarea şi funcţionarea corectă a sistemului canalizărilor în oraşele imperiului. În Oraviţa comisia este condusă de arhitectul Ion Niuni, cel care va proiecta Teatrul Vechi, inaugurat la 1817, instituţie prioritară în cultura noastră actuală

1808 sunt emise Kriegsartikel, extinse asupra ţinutului în 10 iulie 1810 cu pedepse marţiale pentru distrugeri, otrăviri ale sistemelor de canalizare, alimentare cu apă potabilă

3 decembrie 1833 – restaurarea „canalului mare”, care trece la o adâncime sub cele cinci trasee din fosta zonă centrală a urbei (Teatrul, Judecătoria, fostul IF)

1838 – şeful Oficiului Comitatens al Apelor din Banatul Montan este condus de orăviţeanul Isac Demetrovici.

1 noiembrie 1838 – generalul comandant al Timişoarei, Michael von Mihailjevic propune desprinderea din organizările graniţei militare a unui batalion independent la Biserica Albă, având în componenţă şi garda civilă şi cea a minelor orăviţene, având în grijă canalele oraşului

1842 – Baronul von Gränzenstein, promovat de la Viena cu sarcini precise pentru modernizarea oraşului, re-analizează subiectul canalizării şi modernizează traseul (boltiri, lucrări de mascare a esplanadei habitatului ş. c. l. ) până înspre zona unde, din 1849, se va afla clădirea gării.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este STUDIU-Bolta_Oravita-5-1024x536_m.jpg

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este STUDIU-Bolta_Oravita-6-1024x522.jpg

 

În primul deceniu din secolul XIX, Lista Congregaţiei Locale, „comitetul director al oraşului montanistic”, cu atribuţii şi competenţe în gospodărirea canalelor, apelor interioare ale oraşului, salubrităţii habitatului, îi cuprinde pe Prokop Lhotka (de Zmislov) ca „Bergdirektions Präses”, dar şi cu alte însărcinări oficiale precum aceea de director al Tribunalului Montanistic ori Consilier de tezaur; bürgermeister Ion Konstantiny (Constantini), apoi Iulius Aunich în calitate de „Berggerichts Referee”, Michael von Fricske „Berggericht Assessor”, Anton von Maderspach, „bergerschum”, şi Andreas Stolz , „berggericht”.

Deciziile ministeriale nr. 3.301 din 2 mai 1851 şi nr. 14.943 din 5 octombrie 1853 stabilesc sarcini precise pentru echipele care au în grijă, protecţie şi activitate sistemul canalizării şi al alimentărilor cu apă potabilă.

15 ianuarie 1855 legile militare sunt înlocuite prin Codul Justiţiei Militare, urmat de Ordonanţele din 16 ianuarie 1855, 10 martie 1855, 12 iulie 1855, 22 februarie 1857 şi 21 octombrie , cele mai multe poziţii, decizii şi precizări privind gospodărirea apelor interioare ale oraşelor montanistice din întreg imperiul, citată fiind şi Oraviţa Montană.

Czoernig are o variantă de noi organizări în administraţie şi în administrarea canalelor şi organizării sistemului de alimentare cu apă a habitatului (proiect dezbătut în intervalul 1855-1857), urmat de propunerile formulate de von Berg (Baerg) în 1860, pe baza Dispoziţiilor Imperiale din 1857.

1862 – Există un proiect de captare a unor izvoare, numai că administraţia comitatensă nu dispune de fondurile necesare. Proiectul aparţinea unui grup de ingineri şi specialişti în hidrotehnică, aparţinând Institutului de Mecanică din Szentes, îndrumaţi spre Oraviţa de Em. Gojdu, în urma demersurilor făcute în numele populaţiei oraşului de către Ilie Trăilă şi Adolf Giurgevici.

1870-1872 – Proiectul e relansat când e deputat, aici, celebrul scriitor Jokai Mor, în primul său mandat, continuat în vremea deputatului Aurel Maniu în 1893 dar, abia în 1899, lucrarea este cu adevărat demarată, proiectul vechi fiind înlocuit cu un altul, realizat în laboratoarele pilot ale Universităţii din Budapesta. Proiect ce urma a fi aplicat, deopotrivă, în mai multe localităţi din Ardeal şi Banat, precum Gherla, Gilău, Cefa, cartierul Maiere (Braşov), Lupeni, Lonea, Aninoasa, Petroşani, Anina, Oraviţa, Dognecea. Miza reuşitei proiectului era pe cât de simplă, pe atât de eficace, în condiţiile respectării stării geo-morfologice şi ale situaţiilor din localităţile respective. La 1893, Aurel Maniu pornea cu ajutorul cetăţenilor canalizarea izvorului de lângă Lacul Mare „pentru folosirea cărăuşilor din Forviz (Fuhrwesen)”. În aprilie 1900, după patru luni de efort, cu forţă de muncă locală dar şi cu sprijinul unităţilor din garnizoană (jandarmi, infanterie), a fost inaugurat sistemul alimentării cu apă a Oraviţei. Practic, au fost captate 11 izvoare pe Valea Marilei dar şi apă subterană de la galeria Iosif II. Apa era adusă printr-un sistem de tuburi metalice, reprezentând profile turnate la Reşiţa, semi-suspendate până la împământarea lor, la nodurile de distribuire către cartierele Oraviţa Montană şi Forviz.

2 martie 1873– alte atribuţii tematice pentru Garda Civilă, într-un document când era alcătuită din Petru Vuia, maior în rezervă, Josef Knoblauch, căpitan, locotenentul major Josef Petcu şi locotenenţii Simon Tendl, (?) Kende şi Ernst Winkelhoffer.

1886 – Legea Specială din 1886, care impusese obligaţia unui „regulament intern” al comunei, acreditează încă în sarcinile primarului pârghiile deciziei, inclusiv în protejarea canalizării. Primarul prezidează reprezentanţa comunală care ţine două adunări, primăvara şi toamna. Funcţia notarului este reglementată abia prin Ordonanţa nr. 126.000 /1902, emisă de Ministerul de Interne, o parte din organizările sistemului protecţionist pentru apele interioare fiind acum preluate de această persoană

1891 – Având în componenţă pe Iulius Várady, consilierii Josef Bedöhazy, Iacob Botoş, Iuliu Gross, Iulius Grünwald, D. Pocrean, Franz Kreutz, Eduard Klein, Augustin von Knoblauch, Iulius Schnabel, Antonius Waldenger, juratul Caspar Kalchen, Cadastrul Apelor înregistra, sub nr. XXXII/19, actul de autorizare 27054 prin care administraţia locală prelua cele două lacuri, pârâul Oraviţa, canalele cu toată reţeaua lor subterană, izvoarele şi fântânile din oraş şi din jur în responsabilităţile sale.

1892 – La 21 aprilie 1892, primăria hotăra amenajarea izvorului de pe Valea Aurului, comisia având în componenţă pe casierul primăriei, Peter Tinopl, pe notarul primăriei, Franz Leist, preşedinte de comisie, pe Mihai Stoiacovici, vicepreşedinte şi un grup de consilieri dintre cetăţenii elitei oraşului. Prin Dispoziţia nr. 2282 din 30 aprilie 1892, se stabilesc şi sume de lucrare, 1.000 de florini. Sunt achiziţionate conducte de fontă, ştemuite cu plumb, iar lucrarea în sine capta izvoarele din „pădurea comunală” pentru străzile din cartierul Valea Aurului, Kirchenberg, Goldschurf, urmând spre alt cartier strada Gabel, cu două bazine de acumulare.

1893 – Sunt modernizate străzile din zona centrală, prin efortul lui Aurel Maniu care amenajează canalele subterane şi pasajul dintre biserica romano-catolică şi teatru

1902 – De la aceleaşi surse, se va trage apa pentru Valea Aurului, cu patru canale mici (până la 1939, apoi numai două cu terminalul în canalul de la HauptStrasse) de scurgere a apelor uzate şi pluviale

1904 – Actualele străzi Traian şi Rosetti, atunci cu alte denumiri, vor capta apa galeriei miniere Elisabetina.

1908 – Funcţia de „preşedinte al Comisiei Izvoarelor” şi „apelor potabile” o deţine Ede Klein

februarie 1909 – Zoltan Kerekes era prezident al Comitetului Congregaţiei Locale, la 24 aprilie 1910, urmându-i în funcţie Ilie Trăilă, un Kalkbrenner îndeplinind funcţia şi calitatea de „Oberfiskal”, toate trei funcţiile petente în faţa oficiului oraşului şi competente în decizii privind măsurile de amenajare, protejare şi consolidare a reţelei canalelor subterane ale Oraviţei Montane

29 decembrie 1913 – Reprezentanţa oraşului Oraviţa îi include, pe o listă oficială, pe Franz Krinitzki, Alfred Mann, Georg Scheda, Alois Schöpfer, Ion Popa, Vasilie Purgar, Julius Peitl, Petru Jumanca, Ernest Bieber, Josef Graeser, Ştefan Güthy, Paul Koncz, Karl Sittner, Kornel Weinzierl, Karl Fekete, Nicolae Pocrean, cu sarcini de a controla, periodic, în cartierele oraşului, modul cum se administrează şi gospodăresc canalele subterane şi apele interioare, inclusiv sistemul alimentării cu apă potabilă

1917 – O nouă etapă în organizarea alimentării cu apă a Oraviţei. Deşi în condiţiile războiului, cu contribuţia voluntară a multor locuitori dar şi folosindu-se munca unor prizonieri italieni şi ruşi, aduşi din lagărele de la Vârşeţ şi din Anina, se va amenaja izvorul Colilia şi se vor restaura principalele trasee subterane ale canalelor, dinspre Forviz spre „Withaus”, unde până nu demult a fost Şcoala Generală Nr. 2

1922 – După Marea Unire a românilor, din anul 1918, sistemul nou al canalizărilor oraşului şi distribuţiei apelor potabile va intra total în funcţiune la resursele existente şi deja captate adăugându-se izvorul „Aurel Maniu”.

1923  „Refacerea totală a Oraviţei”, inclusiv din punct de vedere al temei noastre, a devenit, subiectul unei hotărâri aprobate de Consiliul Judeţean. Între membrii Comisei Permanente se află localnici orăviţeni sau personalităţi originare din Oraviţa, precum învăţătorul Gh. Jianu, preotul Cornel Jurcă, profesorul Constantin Nedelcu, directorul minelor Hendrich, comerciantul D.Boitor, directorul inspectorilor veterinari A. Perian, alături de directorul U. D. R., Marţian, de preotul I. Orăviţeanu, inginerul Stoica şi C. L. Velceanu. Şeful Comisiei de Urbanism era arhitectul, viitor profesor universitar, Victor Vlad, cel care ulterior demisiona pentru a participa la concursul de licitare pentru proiectul şi investiţia clădirii noii Prefecturi.

1925 – Pe baza programului comun al prefectului Corneanu şi al, pe atunci, prim-pretorului P. Liuba, au loc operaţiuni de pavarea drumului cu pavele de granit. Pentru o mai bună poziţionare a Bisericii Ortodoxe din Oraviţa Montană, la sugestia lui Ionel Brătianu, în vizită la Oraviţa şi în teritoriul preconizat a intra în componenţa viitorului judeţ Caraş, s-a lărgit o piaţetă de legătură între strada Principală şi strada pe care se află lăcaşul religios. S-a reamanajt reţeaua subterană a canalului mare şi a celor trei secundare. Comitetul Administrativ al Judeţului a emis adresa nr. 325/1925 în şedinţa generală extraordinară din 18 august 1925, act completat cu Hotărârea Reprezentanţei Comunale Oraviţa. Dosarul e trimis ministrului secretar de stat de la Departamentul Lucrărilor Publice care le retrimite orăviţenilor actele aprobate cu „deciziunea” nr. 20025 din 13 noiembrie acelaşi an. Se autorizează comuna Oraviţa să exproprieze terenurile particulare Eftimie Măruţa şi Rudolf Cucu în folosul proiectatei investiţii. Se instituie o comisie de expropriere alcătuită din prim-notarul judeţului, Cornel Lupea, avocatul Nicolae Proştean şi administratorul judeţean Cornel Iucu, o comisie ce-şi finalizează demersurile la 15 ianuarie 1926.

1926 – Se crea şi la Oraviţa o filială a Uniunii Proprietarilor din România, menită să supravegheze aplicarea Legii Chiriei şi a obligaţiilor chiriaşului de a întreţine spaţiul şi ambientul, şeful filialei fiind Bela Szabo. În acest fel, sunt mai facile dezbaterile în legătură cu aceste proiecte din deceniul doi al veacului, care aduce începuturi în modernizarea habitatului. Dar, mai ales, modernizarea străzilor principale din oraş preocupă edilii o dată cu stabilirea, în interbelicul oraşului, a reşedinţei judeţene

– Străzile oraşului şi cartierele (mai ales Ogaşul) sunt beneficiarele lucrărilor de electrificare treptată, la fel şi satele din subordinea administraţiei fac paşi însemnaţi în acest sector. Societatea Electra, cu sediul în Oraviţa, e ajutată cu fonduri speciale de la guvern să-şi dezvolte capacităţile dar fără a atinge sistemul canalizării, socotit model de către specialiştii în urbanism şi amenajarea teritoriului care avuseseră o şedinţă la Buşteni. Când Richard Franasovici ajunge Ministru al Comunicaţiilor, se află des în Oraviţa secretarul general inginerul Traian Pârvu, inginerul C. Buşilă, I. Alexandrina. Turbinele aduse după 1930 şi montate la barajul Lacului Mare încep să producă

1931 – Eforturi consistente depune prefectul Pavel Liuba cu multiplicarea izvoarelor apeductului general. Liuba vrea o colaborare cu U. D. R., care deţine 103 km canale de apă în judeţ, cei mai mulţi kilometri în zona noastră. În 2 martie 1931 are loc şedinţa Consiliului Judeţean, participând ca invitat şi primarul oraşului Oraviţa, Ilie Rusmir. Preşedintele Delegaţiei Judeţene (Consiliul Judeţean) era Rom. Stoica. Se discută planurile podului sudat din Reşiţa, problema colaborării cu serviciul hidraulic din Orşova, prezent fiind şeful acestuia, Ioan Ene, în legătură cu regularizarea râului Orăvicioara (Câca) şi a luncii Căraşului.

1939Conform precizărilor Legii de organizare a primăriilor, o comisie specială ia fiinţă şi în oraşul Oraviţa, reşedinţă de judeţ, cu atribuţii stricte privind gospodărirea canalizării subterane şi apelor interioare

1945 – Un bazin modern de captare, la 2 km de oraş, pe pârâul Oraviţa, va intra în funcţiune. Se spunea că, atunci, debitul total cu care pulsau izvoarele către oraşul Oraviţa ar fi ajuns şi pentru satele din jur până înspre satele Greoni, Ciudanoviţa, Jitin, Giurgiova.

1945-1950Biroul de Mobilizare şi Apărare Pasivă e condus de Traian Roşca ajutat de Mihai Jianu, secretar general al prefecturii este Romul Secăşianu iar şeful de cabinet al prefectului, Bujor Gropşianu. Practic, Serviciul Administrativ al conducerii judeţului are ca şef pe Iuliu Popa şi trei servicii. Iar Administraţia de Stat, Statistică şi Turism, cu competenţe lărgite în protejarea canalelor subterane ale oraşului Oraviţa îl are ca şef pe Coloman Cserny, ajutat de Miloş Novacovici, ca adjunct, şi de Gheorghe Almăjan, impiegat. La Biroul Administraţiei Locale, care organizează Cursuri de Perfecţionare în Administraţia Apelor Interioare ale Oraşului, este şef Sabin Bololoiu ajutat de Geza Stoiacovici, ca adjunct şi de Gheorghe Buhescu, impiegat.

.

.

PROIECT DE REABILITARE A BOLȚII ȘI MALURILOR PÂRÂULUI