Stațiunea Climaterică Marila

În 1870 medicul Moritz Hoffenreich, curant al împărătesei Sissi – Elisabeta de Wittelsbach, soția împăratului Franz Joseph al Austriei, obține drept de folosință a piemontului orăvițean Marila, unde ridică până la 1878 mai multe clădiri, vile, spații utilitare pentru tratamentul bolilor de plămâni, spații de cazare pentru amatorii de cure naturiste, toate acestea formând ceea ce s-a denumit oficial STAȚIUNEA CLIMATERICĂ MARILA.  

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Untitled-7.jpg

La tabloul preocupărilor locale pentru punerea bazelor moderne ale instituţiei medicale, istoria Sanatoriului de la Marila din preajma Oraviţei vine să ofere importante argumente.

După finalizarea șoselei montane Oraviţa-Steierdorf-Anina, în 1847, cu legătură pe Valea Almăjului, ca urmare a operațiunilor de modernizare a traseelor din așa-zisa Ungarie de Sud (cu aproximaţie, Banatul întreg) şi pe baza proiectelor comisiei E. Fenyes, pitorescul Oraviţei şi zonei Marila, aerul curat, ozonat, al regiunii atrag atenţia turiştilor ocazionali dar şi autorităților oficiale ori persoanelor specializate cu preocupări de balneoclimatologie.

În numele comunității locale dar şi cu sprijin financiar de la Viena şi Budapesta, medicul Moritz (Mór) Hoffenreich ridică trei clădiri pavilion, folosite şi pentru vilegiatură dar şi ca „sanatoriu alpin”. Lucrările încep imediat după 1870 şi sunt finalizate în vara anului 1871, stabilimentul îndeplinind criteriile unei veritabile staţiuni climaterice, din 1878 cu denumirea oficială „Höhenkurort Marilla”, şi care ceva mai târziu a devenit „cel mai cercetat și elegant sanatoriu pentru bolnavii de plămâni”.

Terenul a fost cedat de StEG (acronim pentru Staats Eisenbahn Gesellschaft, complet Kaiserliche und königliche privilegierte österreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft, în traducere „Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) iar denumirea păstrată până azi vine de la un Michael Marilla, macedoromân la origine, nepotul baronului de Sina, unul din finanţatorii şi acţionarii StEG la fondare.

Pe hărţile zonei, coordonatele indică Marila ca fiind situată la 714 m deasupra nivelului mării, pe platoul Brădet.

Din perioada 1882-1885, instituţia devine stabiliment pentru tratarea bolilor de plămâni dar şi pentru recuperare medicală, amenajată cu număr mare de paturi şi beneficiind de personal prestigios. Într-o lucrare de specialitate apărută la Viena în 1884, staţiunea Marila este menţionată la capitolul staţiunilor balneare (balneo-climaterice) din Mitteleuropa, fiindcă în preajmă, la Brădişor, e activă o colonie sanatorială particulară. Cu acest prilej se fac mențiuni asupra metodelor terapeutice şi instalaţiilor medicale de care beneficia această staţiune: hidroterapie, inhalaţii, electroterapie, masaje, cure naturiste de struguri şi zer. Până la 1900, Marila avea în jur de 100 de paturi şi un personal de 12 medici curanţi şi alţi 38 de angajaţi auxiliari.

 În 1905 a fost editată o broşură dedicată istoricului Marilei iar un „prospekt” a fost imprimat mai târziu, conţinând informaţiile furnizate de întemeietorul M. Hoffenreich. Fotografii din epocă reproduc imagini cu parcul din preajmă, pădurile de conifere, traseele pentru cura homeopatică. Aici a fost adus, în 1901, pentru consult şi tratament, principele moştenitor Franz Ferdinand, iar în 1903 registrele vechi atestă prezenţa scriitorului Thomas Mann în legătură cu care cercetători în istoria culturală plasează motivele inspiraţiei pentru atmosfera romanescă din „Muntele vrăjit”.

Alte menţiuni cu privire la prezenţa unor personalităţi ale vremii, fie la Marila, fie la alte staţiuni orăviţene, înainte de 1918, fac referire la împărăteasa Sissi, la Iosif d’Ester, directorul Institutului Anglican al maicilor din Bucureşti, apropiat al regelui Carol I, la profesorul de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din capitala Vechiului Regat, Carol Fischer.

Din păcate, în cursul evenimentelor din iarna şi primăvara anului 1919, vilele de la Marila au fost distruse parţial, într-o perioadă de interregn administrativ, Banatul, evacuat nu fără incidente nefericite de armata austro-ungară şi apoi de cea sârbă, devenind provincie în cadrul României Mari, conform deciziei istorice de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. La hotărârea Consiliului de Administraţie al UDR, inspectorul silvic Edward Worinski preia conducerea lucrărilor de reamenajare a vilelor distruse, operaţiunea durând între 1923-1925. Uneori, reparate, pavilioanele sunt închiriate unor familii din Timişoara. Medicul Nicolae Belu susţine la Arad, unde se organizase Congresul Medicilor din România, între 18-19 decembrie 1927, ideea reamenajărilor şi a finanţării lucrării de către instituţii guvernamentale. La 1931-1932, Ion Ţeicu lua atitudine faţă de starea proastă a vilelor vechi, în ziarul său „Românul”.

(extrase din MONOGRAFIA ORAȘULUI ORAVIȚA, de Ionel BOTA)