Calea ferată Anina-Oravița-Baziaș
Monument Istoric cod LMI CS-II-s-A-10949, Situl „Calea ferată Baziaș-Oravița-Anina”,
cu componente de artă inginerească și arhitectură – Iam, Milcoveni, Bârliște, Vrăniuți, Răcășdia, Oravița, Brădișoru de Jos, Dobrei, Lișava, Ciudanovița, Gârliște, Anina, 1847–1863
În anul 1845, directorul general al minelor care-şi avea sediul în Viena, consilierul de curte Michael Layer vine în zonă cu un program precis. Echipa e completată cu asesorul Giller, consilierul aulic baron Ransonnet, inginerul de căi ferate Bach, maistrul minier Abt, topograful minier Oberth, maistrul Kolosvary şi practicianul Schroll. Se hotăra săparea galeriei Regele Ştefan din Valea Jitinului până la Valea Tereziei, de 3.515 m, urmând săparea unui tunel, pe versantul opus al Jitinului până în Valea Lişava, pentru un plan înclinat de cale ferată care să facă legătura, mai departe cu Oraviţa-Baziaş. În continuare, între Valea Lişava şi puţul Kollowrath, se va deschide galeria Împăratul Ferdinand pentru a lega mina de calea ferată. Michael Layer, împreună cu preşedintele Direcţiunii Montanistice (Miniere) Oraviţa, baronul Gustav von Gränzenstein şi însoţiţi de un grup de geologi, geodezi, ingineri specialişti în ridicări, cartografi şi arhitecţi, cercetează munţii şi defileurile cărăşene în perimetrul delimitat la sud de localitatea Mehadia iar în nord de Bocşa.
Concluziile de bază ale Raportului Comisiei condusă de cei doi au fost patru: modernizarea în continuare a uzinelor siderurgice din Reșița, construirea altei uzine de sprijin la Anina, unde luase amploare exploatarea cărbunelui, dezvoltarea exploatării la minele de cărbune din zona Lişava, între Oraviţa şi Anina şi construirea unei căi ferate care să lege activitatea productivă a Banatului Montanistic printr-un transport facil, prin portul Baziaş, de economia întregului imperiu.
Istorie şi melancolie pe calea ferată montană
Eficienţa economică a traseului a fost completată, dacă nu cumva depășită, de pitorescul zonei montane pe care o străbătea. De aceea îşi au importanţa lor inegalabilă descrierile din epocă ale unor călători pe această cale ferată asemuită cu ruta feroviară care străbate Alpii între Gloggnitz şi Mürzuschlag prin pasul Semmering, la 897 m altitudine. Despre „Semmering”-ul bănăţean primele impresii entuziaste le avem chiar din anul inaugurării transportului de persoane, ziarul „Temeswarer Zeitung” publicând, la 22 august 1869, reportajul Von Oravitza nach Anina, din păcate nesemnat. Aproape sigur că autorul era un redactor al respectivei publicaţii, care şi-a propus un atare obiectiv: a face reclamă frumuseţilor traseului.
Iar pasionaţii de drumeţie cu trenul n-au lipsit. Oficialul Curţii din Viena, baronul Schlagintwelt a realizat cu familia sa, în decursul unei săptămâni, două călătorii iar în Timişoara, o asociaţie grupată în jurul celebrului Hotel „Lloyd” organiza trasee de agrement pe ruta Timişoara-Oraviţa-Anina, în fiecare an la Sărbătoarea Rusaliilor. Franz Josef plecă de aici spre Canalul de Suez, la inaugurarea lucrărilor. În 21 august 1872, ministrul Comunicaţiilo von Tisza e prezent la Oraviţa şi la Steierdorf, urcând cu trenul spre Anina, ceea ce alt ministru al Culturii şi Cultelor- Agoston Trefort, realizează în 1873.
Soţia marelui prieten al Oraviţei Iosif Vulcan, publică şi ea o descriere optimistă. Aurelia se aflase în zonă alături de soţul său, cu prilejul Adunării Generale a Societăţii pentru crearea unui Fond de Teatru Român, care a avut loc la Oraviţa. Asfel că la întoarcere, publică la rubrica „Salonul” a revistei „Familia” un reportaj în nr. 38 din 11 octombrie 1874. Mai târziu, în Rămas bun la Oraviţa, text inclus ulterior în volumul Lira mea (Oradea, 1882), Iosif Vulcan e atras şi el de farmecul urbei orăviţene, pitoresc nod de cale ferată, căruia-i dedicase şi o poezie specială; dar îl melancolizase, mai ales, călătoria cu trenul până la Anina.
Din 5 aprilie 1869, trenuri accelerate fac pe „lunga linie orientală” 26 ore până la Budapesta, 36 ore până la Viena. O certitudine aşadar justificată de trecerea deceniilor: pitorescul traseului de munte a fost pentru orice călător un privilegiu. Gara Oraviţei avea şi unul din cele mai moderne la vremea aceea depouri (din 1886) care asigura servicii importante, chiar în contul unor staţii aglomerate, în genul Timişoara-Iosefin sau Budapesta.
Pentru că o călătorie de aici şi până la Budapesta şi, mai departe, spre Viena ori Berlin, era uşor de realizat, oraşul reşedinţă de comitat Oraviţa, având legături pe calea ferată cu acestea. În „Foaia Diecezană, de exemplu, pe pagina a 8-a întâlnim inserat adesea, până la 1918, Mersul trenurilor. Am folosit, la întâmplare, nr. 21 (anul XVI) din 27 mai 1901, al publicaţiei româneşti din Caransebeş, de unde putem cita un orar de trafic până la Budapesta: plecare din Oraviţa, ora 2,25 (noaptea)–Iasenova 4,15’-Vârşeţ 4,47’–Timişoara-Iosefin 7,03’ (dimineaţa) ajungând la Budapesta (prin Gara de Vest, Nyugáti pályáudvár, unde soseau trenurile din Banat) seara, la orele 19,10’
În perioada interbelică, vechiul nod de cale ferată bănăţean este fragmentat prin împărţirea Banatului, de la Oraviţa la Baziaş şi invers circulându-se în peiaj. În 1925-1926 se punea problema răscumpărării căilor ferate aflate pe teritoriile unite după 1918 în Banat, disputele vizând mai ales tronsoane din pustă, cum ar fi Timişoara-Baziaş. Discuţiile se poartă în cadrul unor delegaţii mixte, cu specialişti provenind de la ministerele transporturilor şi finanţelor. Prilejul, amintit la únceputul capitolului, pentru Oravița de a-l avea ca oaspete, în lunile octombrie-noiembrie ale anului 1926, pe Ministrul Finanţelor Ioan Lapedatu, găzduit în casa lui Petru Corneanu.U.D.R. avea în activitate la 1930, 134 km de cale ferată, mai mult de jumătate însemnând reţeaua căii forestiere din Munţii Oraviţei, Sascăi şi Aninei. Încă la 1938, în sectorul feroviar urgenţele erau: deschiderea unui traseu de legătură cu Almăjul, reluarea frecvenţei transportului de marfă şi călători, vagoane directe Oraviţa-Bucureşti, transportul cu automotoare.
extrase din ”Priorități tehnice românești în civilizația Europei Scurtă istorie a celor dintâi căi ferate românești Oravița-Baziaș (1854) și Oravița-Anina (1863)” , de Ionel Bota
…
